Odată cu avansarea tehnologiilor digitale, platformele de streaming, inclusiv YouTube și Spotify, devin principalul mijloc de consum de muzică și conținut audiovizual. Această realitate reaprinde dezbaterile juridice despre limitele transferurilor de drepturi de autor.
Deși nu este un caz izolat, recenta dispută juridică dintre cântărețul Leonardo și Sony Music a scos în evidență preocupări relevante cu privire la întinderea drepturilor acordate de autorul unei opere și la supraviețuirea acestei extensii în timp, mai ales în contextul noilor forme de exploatare a operei, precum streamingul.
În cazul menționat anterior, Leonardo, în calitate de reclamant, a contestat în justiție validitatea contractului semnat în 1998 cu Sony Music privind posibilitatea de a-și difuza catalogul muzical pe platformele de streaming, considerând că clauza contractuală care stabilește amploarea utilizării operei de către Sony Music nu prevede în mod expres distribuirea prin streaming.
Controversa se învârte în jurul interpretării restrictive date tranzacțiilor juridice (inclusiv contractelor) care reglementează drepturile de autor. Aceasta deoarece nu se poate presupune nimic ce nu a fost convenit în mod clar și expres, iar acest lucru ar putea duce la înțelegerea faptului că formele actuale de exploatare nu au fost prevăzute în acordurile încheiate în trecut și, prin urmare, nu au fost autorizate de autor. Cu toate acestea, chiar dacă obligația de a respecta criteriile de validitate ale transferului (de exemplu, ca acesta să fie în formă scrisă, ca acesta să determine formele de utilizare autorizate etc.) este incontestabilă, este esențial ca analiza să ia în considerare contextul tehnologic în care a fost semnat contractul (în 1998, când Leonardo a semnat contractul, Spotify – de exemplu – mai era la 10 ani distanță de lansare).
Principalul punct de tensiune, atât în acest caz, cât și în altele similare, este valabilitatea contractelor semnate înainte ca internetul să devină mijlocul dominant de distribuție a conținutului. Strict vorbind, industria muzicală susține că streamingul este doar o extensie a formelor tradiționale de interpretare sau distribuție, ceea ce legitimează utilizarea sa în conformitate cu clauzele contractuale existente. În schimb, autorii susțin că este un mediu complet nou, care necesită o autorizare specifică și, în anumite cazuri, renegocierea remunerației contractuale.
Discuția privind necesitatea unei autorizații specifice pentru utilizarea operelor muzicale pe platforme digitale a fost deja analizată de Curtea Superioară de Justiție (STJ) în hotărârea Recursului Special nr. 1.559.264/RJ. Cu acea ocazie, Curtea a recunoscut că streamingul poate fi calificat drept utilizare în sensul articolului 29 din Legea dreptului de autor. Cu toate acestea, a subliniat că acest tip de exploatare necesită consimțământul prealabil și expres al titularului drepturilor, cu respectarea principiului interpretării restrictive.
Mai mult decât un conflict singular între părți specifice, discuții de acest gen scot la iveală o problemă fundamentală: nevoia urgentă de a revizui contractele care implică transferul drepturilor de autor, indiferent de sector, fie că este vorba de industria muzicală, sectorul educațional în mare parte digitalizat, de instituțiile de presă - pe scurt, de toți cei care utilizează și exploatează conținut protejat de drepturi de autor. Având în vedere apariția rapidă a noilor tehnologii și formate de distribuție - în special în mediul digital - este esențial ca aceste instrumente contractuale să specifice în mod clar și cuprinzător modalitățile de utilizare autorizate. Acest lucru se datorează faptului că omisiunea, care este benefică din punct de vedere comercial, deoarece acordă permisiuni largi de exploatare a conținutului, poate genera incertitudine juridică, cereri de compensare pentru drepturi morale și materiale și litigii costisitoare și prelungite.
